Portret 1

Daca n-as visa aş muri iar dacă n-aş îndrăzni să visez ce rost ar mai avea să trăiesc?

Perfecţiunea e ceva relativ şi mereu am simţit că atunci când iubirea învăluie doi oameni relaţia devine perfecta. Suişurile şi coborâşurile o fac perfectă, certurile şi sărutările, serile în care adormi zâmbind, dimineţile în care te trezeşti mângâiat .... (pfuuuu sunteţi nebuni că m-aţi pus să scriu despre asta)

Atunci când închid ochii, el vreau să mă înconjoare cu fiinţa şi aura lui, apoi deschid ochii şi tot nu văd nimic în afară de el, atunci ştiu că îl iubesc.

Ştiţi ce vreau ... vreau iubirea aia necondiţionată,iubirea în forma ei pură, iubirea fără limite, vreau să cred că încă exista iubirea aia care să depăşească toate barierele, clasele sociale, vârsta, părerile altora, să fi doar tu şi el să nu simţi zilele care trec, verile, iernile, să nu vrei să te trezeşti din vis. Ce altceva mai vreau ... vreau să dansez in pielea goală, să râd cu gura până la urechi să nu găsesc nimic banal într-o plimbare prin parc, vreau să simt toate lucrurile mărunte ca şi cum ar fi cele mai importante.

Mă întreb cum e mai bine să ne trăim prezentul făcând planuri de viitor sau să-l trăim ca şi cum viitorul nu ar exista? Tot felul de noţiuni ambigue care ne limitează şi cel mai mult mă enervează, trebuie: trebuie să dormim, trebuie să muncim, trebuie să ne maturizam, trebuie să ne căsătorim, nu-l mai suport pe trebuie !!!!

Îmi doresc câteodată să pot opri lupta care se da în sufletul meu între ce am crezut că înseamnă viaţa şi ce este de fapt. Lupta de a nu-mi părăsi principiile şi sentimentele, lupta de a mă păstra aşa ... mult prea sensibilă pentru lumea care mă înconjoară. Şi simt că pierd toată bătălia asta, pierd cu fiecare zi care trece câte ceva din mine...

Nu mai înţeleg nimic ... din viaţă ...din mine ...

Să pot să mai sper la jumătatea perfecta? Mereu am crezut că undeva prin lume există pentru fiecare acea persoană specială care-ţi este unica pereche potrivită pentru tine, cel mai bun prieten al tău, confidentul tău, partenerul de viaţa, cel care să reprezinte totul.

Mă sperie gândul că n-am să-l întâlnesc niciodată deşi el există acolo undeva, mă sperie gândul că sufletul meu nu o să fie împlinit în totalitate, mă sperie gândul că mă voi complace şi că o să mă mint singură că e alegerea potrivită.

Mă declar neputincioasă în faţa acestui gând. Şi pun punct aici că mă certă R că am pierdut simţul realităţii şi cred că are dreptate.

P.S: Şi pe lângă toate acestea fizic v-am spus de 1000 de ori cum îl vreau !!! :):):)