Dragoste pura

Le vad. Cand apar nu-si pot stapani entuziasmul si imi alearga in intampinare.
Prima e doamna, tecuta prin multe si de obicei rezervata, ma priveste agale pe sub pleoapele tremurande.
Cea de-a doua e domnisoara, intotdeauna ingrijita, asortata, melancolica dar voioasa in prezenta mea. Nu isi poate stapani sentimentele precum cea dintai dar incearca de fiecare data aerul acela misterios ce il observa la prietena ei.
Cea de-a treia, de fiecare data cea dintai ce imi sare in brate, a fost ultima ce s-a lasat cucerita de sarmul meu de netagaduit, o mica salbatica. Un corp atletic ce imi sare in brate in ciuda oricaror eforturi disperate…”Domnisoara, nu-i frumos sa fi asa entuziasta in public!”. Nu-i pasa, nu vede nici in stanga nici in dreapta. A aparut soarele ei!
Pentru ele nu conteaza nimic. Pot veni seara sau dimineata, vesel sau trist, nervos sau bine dispus, beat sau sobru, pentru ele nu conteaza. Niciodata nu cer nimic, singura asteptare e sa le dau intaietate cand intram, nu se supara oricum, totul e perfect. Ma intampina de fiecare data cu acelas entuziasm naucitor. Simt ca nu le merit, dar sunt convins ca daca m-ar auzi ar sari sa ma contrazica. Restul e Can Can…
Cum sa nu le iubesti? Sunt fetitele mele trei, Doris, Puf si Venus, catelusele din fata blocului…

Somn

Paradoxul vremurilor noastre în istorie

este ca avem clădiri mai mari dar suflete mai mici;

autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici.
Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii dar mai puţină minte,
mai multe cunoştinţe dar mai putină judecată;
mai mulţi experţi si totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculam prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor

şi ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum sa ne câştigăm existenţa

dar nu cum sa ne facem o viaţă,
am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până la lună si înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada,
să facem cunoştinţă cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic dar nu si pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune.

Am curăţat aerul dar am poluat solul.
Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine.
Am învăţat sa ne grăbim dar nu si să aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare

sa deţină mai multe informaţii

sa producă mai multe copii ca niciodată

dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete;
oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri,
Case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,

scutece de unica folosinţa, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte.

Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare şi în care poţi decide

fie sa împărtăşeşti acest punct de vedere,

fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorba buna copilului care te venerează,
pentru ca acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine
pentru că aceasta este singura comoara pe care o poţi oferi cu inima
şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui "TE IUBESC" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti,

dar mai ales sa o spui din inimă.
O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt
sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână

şi să preţuieşti acel moment

pentru ca într-o zi

acea persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp sa vorbeşti,

fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase

pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi.

O. Paler

Portret 4

Ar trebui sa fac un portret. De fapt ce poate reprezenta un portret? Proiectia reala a anumitor evenimente sau a imaginatiei fara de margini?

Un portret...Al tau, asa cum te vad uneori si cum mi te imaginez in fiecare zi? Al meu, asa cum ma vad, asa cum sunt acum...langa tine? Sau al nostru?

Portretul asta e de fapt o fresca pe un perete antic, un desen batut de vant si ploi, o pictura de sentimente in culori si iubire in forme.
In portretul nostru exista un loc pentru orice si de fapt, pentru nimic in afara de noi. Un coltisor pentru necazuri, unul pentru zambetul nevinovat, un altul numai pentru noi doi, unul pentru fiecare in parte, un coltisor pentru orice.

Tu, prin ochii mei, iei forma unui zeu, acoperit doar de un mic peticel alb ce face nota discordanta cu nuanta pielii tale. Mananci fistic pentru ca iti place. Si McDonalds. Ai in dreapta un pahar, dar nu cu ambrozie, ci cu Nestea de piersici sau Cola. Stai ghemuit langa canapea pe un sac si ai in brate MacBook-ul, de altfel nelipsit vreodata.
Degetele curg pe taste incercand stangaci sa tina o tigara, fruntea ba ti se incrunta, ba e senina, ochii ti-i strangi, iti vad dintii...zambesti.

Eu, in spatele tau, pe canapea. Te mangai, te alint, te sarut. In desen am parul lung, chiar daca in realitate nu e asa, si incetisor te gadil cu el pe sira spinarii. Te arcuiesti. Pe canapea, langa mine am o carte inceputa, o cana de cafea si pachetul de tigari.
Ce mai avem? Tot si Nimic. Doar noi si restul. E de-ajuns.

E portretul nostru, linistit, acasa...

Vis

Trebuie sa imi iau o plasma. A…si sa imi schimb patul si daca tot am ajuns aici si biroul pare nepotrivit. Ochii imi zboara pe fereastra doar pentru o secunda, indeajuns pentru a-mi schimba lumea. Ma asez pe ce gasesc mai aproape (abia tarziu realizez ca e o masuta de cafea) si privesc intr-un punct incapabil sa clipesc, cu mintea perfect goala si creierul neted. Am uitat planurile ce mi le ticluisem de mai bine de o luna. Clipesc si sangele reincepe sa circule. Nu ma pot misca dar macar gandesc. Si o fac prost. Nu imi trebuie nimic. Am nevoie doar de ea. Ce tampit sunt sa ma mint atata amar de vreme. Zambesc amar si incerc sa ma misc dar inca nu reusesc.

Ma trezesc zdruncinat din abisul gandurilor de un angajat zelos ce si-a simtit postul amenintat de greutatea mea aruncata asupra masutei de cafea. Imi canalizez fortele spre a ajunge la un fotoliu si ma pravalesc.

Mainile mele se plimba incet pe tesatura fina a fotoliului in timp ce privirea e ratacita in gol. Ce material fin, ce naiba o fi? Asa e si pielea ei… La cine te gandesti cretinule? Zambet. Nu conteaza. La ea.

Ii vad in fiecare zi silueta, de fiecare data din spate, in penumbra. E goala si ii pot vedea si ii pot vedea o parte din sanul stang. Imainea asta de un alb-negru atat de colorat imi desfunda simturile si imi revin, de fiecare data cu acelas gust amar. Cine esti? Cine crezi ca esti sa te joci asa cu mine? Tac. Liniste. Sa ma ierti. Vreau sa te vad si maine. Stii bine ca sunt doar un sarman muritor ce ma caracterizez prin greselile-mi.

Sta intinsa pe pat cu fata in jos. Intr-un cot, langa ea, avid de frumos, ma regasesc contemplativ. Plimb varfurile degetelor pe curbele acelea ametitoare si nu ma mai satur. Imi aprin tigara, iubesc sa fac asta cand am psihicul la ananghie. Cat timp fumez ma multumesc doar sa pivesc iar tu ma privesti nedumerita. Iti placea stiu, reluam, lasa-ma sa fumez. Zambesc. Cat de mult imi place sa visez. Arunc tigara fumata pe jumatate si incep sa te acopar cu sarutari. Ma pierd si ma pravalesc langa tine, parca fara puls. Sunt pur si simplu depasit de situatie. Sunt fericit ca sunt fericit si ma cufund ca intr-un ocean in starea letargica ce m-a cuprins. Privesc siderat tavanul, ingropat sub un munte de egoism. Acum vreau sa diger momentul, nu te misca, nu respira nici nu clipi macar.

Te plictisesti si te sui peste mine cu o nerabdare copilareasca, intr-o imbratisare patimasa. Nici nu imi vine sa ma mai gandesc la problemele pamantesti. Razi si ma musti de buza de jos. Se lasa ceata.

Ma uit in jur si nu inteleg. Ma uit la ceas si am stat mai bine de doua ore pe un fotoliu intr-un magazin. Ies incet, tacut si ma pierd in intuneric. Mi-a placut masuta aia de cafea,luna viitoare mi-o iau.