Stop, drop and roll

"Lenevesc cu Duffy in casa in dupa amiaza asta zen de duminica. Blonda maruntica imi ingana la ureche: “Don’t you be wasting all your money / On syrup and honey/ Cause I’m so eaten up…’’ Incep sa inteleg ca noi le oferim lapte si miere cand ele si-ar dori soapte si fluturi. Si le imbiem cu soapte si fluturi cand ele viseaza lapte si miere. Nu toate fac parte toate din acelasi canon, insa cele mai multe traiesc doar fericiri glam. Fericirea cu monograma. Fericirea din piele de crocodil. Fericirea hidramata, cu piele, bixenon si X-Drive. Fericirea business-class, ultra all inclusive. Cand imparti aceeasi masa de cafenea cu ele, pentru tine, Aterizatul-Din-Alta-Lume, se descifreaza in ochii lor un cod al nefericirii. Dupa ce le indepartezi crusta groasa de sclipici, pe care ele si-o dezvolta si ca strat cu rol de autoprotectie si autoconservare, ai in fata ta hauri de neimplinire, hectare de piele neatinsa, vai de coapse nepatrunse, dar si cele mai sincere femei din Univers. Alaturi de ele traiesti paradoxul perfect. E o experienta aproape mistica sa le vezi cum intr-un timp scurt se transforma din pantere insetate in gheise supreme."

Esti aici, cu ochii larg deschisi si privirea fixata nicaieri. Iti vine sa urlii, sa iti versi plamanii, dar sunetul refuza sa iasa din gat. Nu poti fi un paria, esti satul de stigmata. Esti satul sa fi aratat cu degetul de fiecare membru al turmei, picatura din oceanul de ape negre. Senzatia ca doar TU vezi, ca doar TU auzi, doar TU simti a devenit deja de ceva vreme palpabila, dureroasa…perversa. Nu te-a interesat niciodata, nu dai doi bani pe judecata sau soaptele lor intinate, dar nu mai vrei. Vrei doar liniste, dar acest “doar” e asa complicat…reprezinta linistea in termenii TAI.
Ai nevoie de o scanteie, o aschie razleata plecata din acelas trunchi. Ai nevoie ca luni sa fi picat din luna, marti sa fi in Mexic, miercuri in Argentina, joi lene si somn, vineri sa te imbraci in pompier si sa dai buzna intr-o sala de clasa cu doua pahare berzelius, pline cu spirt flambat, sa dai cu ele de pamant si sa fugi, sambata sa dai iama in cluburi imbracat arogant, cu o palarie imbecila pe cap si sa tipi mai tare decat toti iar duminica sa iubesti.
Aceasta “doar liniste”, data de acea simpla scanteie…simplu nu? Ei bine, nu! Esti pe aici de ceva timp, esti deja imbalsamat in alifii, nu crezi in minuni, iar de fiascoul numit Mos Craciun sti de la 5 ani. Iti e frica de singuratate, iti e frica de soare si de stele, de venin si dulceata, de ingerasii de zapada, de maine…Nu mai crezi in nimic si, Dumnezeu ti-e martor, nu ai incredere decat in tine, indiferent de natura problemei sau modalitatea de a o rezolva.
Cu toate astea zambesti, te bucuri, visezi, razi, sari, cazi, alergi, te impiedici, te lovesti, continui…Cu toate astea luminezi orice camera prin simpla prezenta, lasi guri cascate, priviri atintite catre silueta-ti indepartandu-se. Cu toate astea depasesti orice obstacol pe dedesubt, pe deasupra, prin, pe langa, in functie de ce chef ai.
Poti face orice…aproape orice. Nu mai poti da fara sa primesti de 10 ori inapoi, nu poti visa pentru ca nu dormi, nu poti alerga fiind inert, nu poti face salturi…

“Because thats what people do. They leap and hope to God they can fly, because otherwise you just drop like a rock, wondering the whole way down "Why the hell did i jump?" but here i am, falling, and the only one person that makes me feel like i can fly, it’s you.” Hitch

Gusta unu sec...

See I was born
Like a half way neutered pet
I don’t have a matching set
It’s a part of me
That just aint there
Please, don’t stare
Well I’m a gambling man with out two dice
I’m like Uncle Ben with only one grain of rice
Wanna die
end it all, just call it quits
I can’t find a cup that fits
Well I’m a marathon runner with just one leg
I’m a fallopian tube with just one egg
Well I’m a tweedle dee with no tweedle dum
And I’m a Siskel and an Ebert with just one thumb
And I’m a Yo Ho Ho with no bottle of rum
I’m just half a man

Yeah, I’m half a man

Dragoste pura

Le vad. Cand apar nu-si pot stapani entuziasmul si imi alearga in intampinare.
Prima e doamna, tecuta prin multe si de obicei rezervata, ma priveste agale pe sub pleoapele tremurande.
Cea de-a doua e domnisoara, intotdeauna ingrijita, asortata, melancolica dar voioasa in prezenta mea. Nu isi poate stapani sentimentele precum cea dintai dar incearca de fiecare data aerul acela misterios ce il observa la prietena ei.
Cea de-a treia, de fiecare data cea dintai ce imi sare in brate, a fost ultima ce s-a lasat cucerita de sarmul meu de netagaduit, o mica salbatica. Un corp atletic ce imi sare in brate in ciuda oricaror eforturi disperate…”Domnisoara, nu-i frumos sa fi asa entuziasta in public!”. Nu-i pasa, nu vede nici in stanga nici in dreapta. A aparut soarele ei!
Pentru ele nu conteaza nimic. Pot veni seara sau dimineata, vesel sau trist, nervos sau bine dispus, beat sau sobru, pentru ele nu conteaza. Niciodata nu cer nimic, singura asteptare e sa le dau intaietate cand intram, nu se supara oricum, totul e perfect. Ma intampina de fiecare data cu acelas entuziasm naucitor. Simt ca nu le merit, dar sunt convins ca daca m-ar auzi ar sari sa ma contrazica. Restul e Can Can…
Cum sa nu le iubesti? Sunt fetitele mele trei, Doris, Puf si Venus, catelusele din fata blocului…

Somn

Paradoxul vremurilor noastre în istorie

este ca avem clădiri mai mari dar suflete mai mici;

autostrăzi mai largi dar minţi mai înguste.
Cheltuim mai mult dar avem mai puţin;
cumpărăm mai mult dar ne bucurăm mai puţin.

Avem case mai mari dar familii mai mici.
Avem mai multe accesorii dar mai puţin timp;
avem mai multe funcţii dar mai puţină minte,
mai multe cunoştinţe dar mai putină judecată;
mai mulţi experţi si totuşi mai multe probleme,
mai multă medicină, dar mai puţină sănătate.

Bem prea mult, fumăm prea mult,
Cheltuim prea nesăbuit,
Râdem prea puţin,
Conducem prea repede,
Ne enervăm prea tare,
Ne culcăm prea târziu, ne sculam prea obosiţi,
Citim prea puţin, ne uităm prea mult la televizor

şi ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile dar ne-am redus valorile.
Vorbim prea mult, iubim prea rar şi urâm prea des.
Am învăţat cum sa ne câştigăm existenţa

dar nu cum sa ne facem o viaţă,
am adăugat ani vieţii şi nu viaţă anilor.

Am ajuns până la lună si înapoi, dar avem probleme când trebuie să traversăm strada,
să facem cunoştinţă cu un vecin.
Am cucerit spaţiul cosmic dar nu si pe cel interior.
Am făcut lucruri mai mari dar nu mai bune.

Am curăţat aerul dar am poluat solul.
Am cucerit atomul dar nu şi prejudecăţile noastre.
Scriem mai mult dar învăţăm mai puţin.
Plănuim mai multe dar realizăm mai puţine.
Am învăţat sa ne grăbim dar nu si să aşteptăm.

Am construit mai multe calculatoare

sa deţină mai multe informaţii

sa producă mai multe copii ca niciodată

dar comunicăm din ce în ce mai puţin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor si digestiei încete;
oamenilor mari si caracterelor meschine;
profiturilor rapide şi relaţiilor superficiale.
Acestea sunt vremurile în care avem două venituri dar mai multe divorţuri,
Case mai frumoase dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,

scutece de unica folosinţa, moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,
corpuri supraponderale si pastile care îţi induc orice stare de la bucurie la linişte, la moarte.

Sunt nişte vremuri în care sunt prea multe vitrine dar nimic în interior.
Vremuri în care tehnologia îţi poate aduce aceasta scrisoare şi în care poţi decide

fie sa împărtăşeşti acest punct de vedere,

fie să ştergi acest mesaj.

Aminteşte-ţi să-ţi petreci timp cu persoanele iubite,
Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Aminteşte-ţi să spui o vorba buna copilului care te venerează,
pentru ca acel copil va creşte curând şi va pleca de lângă tine.

Aminteşte-ţi să-l îmbrăţişezi cu dragoste pe cel de lângă tine
pentru că aceasta este singura comoara pe care o poţi oferi cu inima
şi nu te costă nimic.
Aminteşte-ţi să spui "TE IUBESC" partenerului şi persoanelor pe care le îndrăgeşti,

dar mai ales sa o spui din inimă.
O sărutare şi o îmbrăţişare vor alina durerea atunci când sunt
sincere.

Aminteşte-ţi să-i ţii pe cei dragi de mână

şi să preţuieşti acel moment

pentru ca într-o zi

acea persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ţi timp să iubeşti, fă-ţi timp sa vorbeşti,

fă-ţi timp să împărtăşeşti gândurile preţioase

pe care le ai.

Tuturor prietenilor mei, vă mulţumesc că existaţi.

O. Paler

Portret 4

Ar trebui sa fac un portret. De fapt ce poate reprezenta un portret? Proiectia reala a anumitor evenimente sau a imaginatiei fara de margini?

Un portret...Al tau, asa cum te vad uneori si cum mi te imaginez in fiecare zi? Al meu, asa cum ma vad, asa cum sunt acum...langa tine? Sau al nostru?

Portretul asta e de fapt o fresca pe un perete antic, un desen batut de vant si ploi, o pictura de sentimente in culori si iubire in forme.
In portretul nostru exista un loc pentru orice si de fapt, pentru nimic in afara de noi. Un coltisor pentru necazuri, unul pentru zambetul nevinovat, un altul numai pentru noi doi, unul pentru fiecare in parte, un coltisor pentru orice.

Tu, prin ochii mei, iei forma unui zeu, acoperit doar de un mic peticel alb ce face nota discordanta cu nuanta pielii tale. Mananci fistic pentru ca iti place. Si McDonalds. Ai in dreapta un pahar, dar nu cu ambrozie, ci cu Nestea de piersici sau Cola. Stai ghemuit langa canapea pe un sac si ai in brate MacBook-ul, de altfel nelipsit vreodata.
Degetele curg pe taste incercand stangaci sa tina o tigara, fruntea ba ti se incrunta, ba e senina, ochii ti-i strangi, iti vad dintii...zambesti.

Eu, in spatele tau, pe canapea. Te mangai, te alint, te sarut. In desen am parul lung, chiar daca in realitate nu e asa, si incetisor te gadil cu el pe sira spinarii. Te arcuiesti. Pe canapea, langa mine am o carte inceputa, o cana de cafea si pachetul de tigari.
Ce mai avem? Tot si Nimic. Doar noi si restul. E de-ajuns.

E portretul nostru, linistit, acasa...

Vis

Trebuie sa imi iau o plasma. A…si sa imi schimb patul si daca tot am ajuns aici si biroul pare nepotrivit. Ochii imi zboara pe fereastra doar pentru o secunda, indeajuns pentru a-mi schimba lumea. Ma asez pe ce gasesc mai aproape (abia tarziu realizez ca e o masuta de cafea) si privesc intr-un punct incapabil sa clipesc, cu mintea perfect goala si creierul neted. Am uitat planurile ce mi le ticluisem de mai bine de o luna. Clipesc si sangele reincepe sa circule. Nu ma pot misca dar macar gandesc. Si o fac prost. Nu imi trebuie nimic. Am nevoie doar de ea. Ce tampit sunt sa ma mint atata amar de vreme. Zambesc amar si incerc sa ma misc dar inca nu reusesc.

Ma trezesc zdruncinat din abisul gandurilor de un angajat zelos ce si-a simtit postul amenintat de greutatea mea aruncata asupra masutei de cafea. Imi canalizez fortele spre a ajunge la un fotoliu si ma pravalesc.

Mainile mele se plimba incet pe tesatura fina a fotoliului in timp ce privirea e ratacita in gol. Ce material fin, ce naiba o fi? Asa e si pielea ei… La cine te gandesti cretinule? Zambet. Nu conteaza. La ea.

Ii vad in fiecare zi silueta, de fiecare data din spate, in penumbra. E goala si ii pot vedea si ii pot vedea o parte din sanul stang. Imainea asta de un alb-negru atat de colorat imi desfunda simturile si imi revin, de fiecare data cu acelas gust amar. Cine esti? Cine crezi ca esti sa te joci asa cu mine? Tac. Liniste. Sa ma ierti. Vreau sa te vad si maine. Stii bine ca sunt doar un sarman muritor ce ma caracterizez prin greselile-mi.

Sta intinsa pe pat cu fata in jos. Intr-un cot, langa ea, avid de frumos, ma regasesc contemplativ. Plimb varfurile degetelor pe curbele acelea ametitoare si nu ma mai satur. Imi aprin tigara, iubesc sa fac asta cand am psihicul la ananghie. Cat timp fumez ma multumesc doar sa pivesc iar tu ma privesti nedumerita. Iti placea stiu, reluam, lasa-ma sa fumez. Zambesc. Cat de mult imi place sa visez. Arunc tigara fumata pe jumatate si incep sa te acopar cu sarutari. Ma pierd si ma pravalesc langa tine, parca fara puls. Sunt pur si simplu depasit de situatie. Sunt fericit ca sunt fericit si ma cufund ca intr-un ocean in starea letargica ce m-a cuprins. Privesc siderat tavanul, ingropat sub un munte de egoism. Acum vreau sa diger momentul, nu te misca, nu respira nici nu clipi macar.

Te plictisesti si te sui peste mine cu o nerabdare copilareasca, intr-o imbratisare patimasa. Nici nu imi vine sa ma mai gandesc la problemele pamantesti. Razi si ma musti de buza de jos. Se lasa ceata.

Ma uit in jur si nu inteleg. Ma uit la ceas si am stat mai bine de doua ore pe un fotoliu intr-un magazin. Ies incet, tacut si ma pierd in intuneric. Mi-a placut masuta aia de cafea,luna viitoare mi-o iau.

Portret 3

Asta m-a invatat el. Sa-mi incetez existenta de verb. Mi-a aratat frumusetea subiectului intr-o propozitie. Sa nu mai strig la vreme rea ‘’Ploua!’’, ci simplu ‘’Ploaie.’’ Sa nu exclam, doar sa pun punct. O sa va nenorocesc cu repetitiile. Dar ‘’Ploua!’’ este apasare. ‘’Ploaie.’’ este deja o stare de care am invatat sa ne bucuram impreuna, ascunsi in camere de hotel, cufundati in muzica noastra ascultata pe sosea, ferecati in bistrouri, unde alegem mereu o masa la fereastra si ne ascundem dupa perdeua de stropi. La fel, ‘’Zambeste!’’ a devenit ‘’Zambet.’’ Am renuntat la verbe pentru ca de cand a aparut el am invatat sa nu ma grabesc nicaieri. Am devenit femeia pe care o bucura substantivele: asternut, pleoape, buze, coapse, miros, respiratie, placere. Vezi?!? V-am descris viata nostra doar din substantive. Abia acum stiu ca invers e imposibil. Un substantiv nu-l poti descrie printr-un sirag de verbe. N-o sa-i multumesc pentru ca si-o va lua in cap, insa de cand a aparut el mi-am dat seama ca sensul in care alergam eu singura, ca o nebuna, era de fapt contrasensul. E profesorul meu de viata simpla. Am aflat de la el cum sa-ti desenezi trairile in tuse putine. Am incetat sa-mi gandesc trecerea in somptuozitati baroce. Acum, privindu-ma in oglinda, vad un crochiu incropit de un artist de pe malul Senei. Nu-mi mai complic viata cu locutiuni. O camasa barbateasca alba, de in, pusa pe trupul meu firav de femeie are efectul celui mai migalos make up. O dimineata in care pasesc cu talpila goale, infofolita in halatul de baie si ciufulita dupa somn, pe terasa pensiunii unde isi fumeaza el tigara valoreaza cat o cina romantica de trei stele Michelin, in golf, la El Bulli. Inca o chestie pe care n-o stiam despre mine pana sa apara el. Am glezne frumoase, asa mi-a spus. Si prefera sa-mi las mereu la vedere degetele de la picioare decat sa le maschez in Jimmy Choo.

Portret 2

Unde esti? Da-mi voie sa intru! Lasa-ma sa te privesc in ochi si sa ma pierd. Sa nu-mi gasesc cuvintele si sa te strang langa vuietul inimii mele. Cearta-mi gelozia si atitudinea exagerat de parinteasca. Fa-ma sa-mi pierd sirul gandurilor si impietreste-ma cu privirea. Fi Medusa mea si hai sa il zamislim pe Pegas cu imbinarea armonioasa a gandurilor noastre tumultuase. Fa-ma fericit fiind fericita, chiar daca asta ar inseamna absenta mea fizica. Plictiseste-te de mine si fugi cu cei ce-ti sunt prieteni, pentru a te intoarce si a ma iubi mai mult. Fa-ma sa ma pot lipsi de drogurile burlaciei si de nevoia de a-mi avea prietenii aproape. Fa-i sa te iubeasca, chiar daca nu te plac, doar pentru stralucirea ochilor mei cand sunt langa tine si de goliciunea lor atunci cand esti departe. Fa-ma sa ma intorc cu spatele cand simt lacrimi de fericire napadindu-mi ochii, spre a-mi pastra nepatata vanitatea tipic barbateasca. Razi zgomotos cand, evident, ma simti si acopera-ma cu sarutari parintesti, continuand sa fi vizibil amuzata si ranindu-mi orgoliul de care oricum nu-mi mai pasa. Schimba-mi prioritatile si fi nucleul meu, sa iubesc a ma lasa condus, a ma supune dorintelor tale precum pravoslavnicul idolului sau. Fa pasi gresiti si te voi da jos de pe piedestal, moment in care ma vei iubi mai mult. Nu ti-ai dorit o otreapa. Zambesti. Iti placea acolo sus, dar parca fericirea e amplificata in habitaclul muritorilor de rand.

Imi spui ca iti plac umerii mei cand sunt deasupra ta. Imi explici cum mi se schimba privirea, cum ma transform intr-un animal infometat si stapan si cum asta iti infunda sinusurile si lacrimile iti inunda necontrolat ochii. Gleznele mele de domnisoara inca nepatata, mainile mele mari. Rad in hohote. Imi spui ca mori dupa zambetul meu iar asta ma face sa ma inrosesc. Amutesc. Te sorb din priviri si nu inteleg cum e posibil sa iti placa ceva la mine. Plang de fericire. Ii deplang pe cei ce nu-si recunosc slabiciunile si mai ales pe cei ce nu mai pot varsa lacrimi. Ma iei in brate matern. Nu iubito, nu sunt trist. Sunt atat de fericit incat ochii mi se infunda in cap, par eviscerat, diform. Am nevoie de momente de singuratate. Merit fericirea asta. Zambesc. Iti multumesc pentru ca m-ai asteptat. Iti multumesc o tie ce imi respecti momentele de ratacire. Iesirile-mi necontrolate si absurde ma fac sa-mi fie sila de mine si sa te privesc vinovat. Imi zambesti fara echivoc si stiu ca esti a mea.

Stam goi in bungalou si luna se revarsa in mare refractandu-se pe trupul tau subtire. Fumez incet o interminabila tigara sorbind din priviri curbele tale armonioase. Inchid ochii si fumul imi inunda fata. Nu mai sunt in stare sa il arunc, il las sa mi se urce de-a lungul fetei si visez. Deschid repede ochii speriat. Nu-I un vis. Ma ridic grabit zambind si te cuprind in brate pe de-a-ntregul. Asa vreau sa se termine tot. As fi fericit si daca s-ar termina acum, aici. As mai fi in stare doar sa zambesc si sa multumesc in gand, cu lacrimile innodandu-mi-se in barba. Asa imi imaginez sfarsitul. Sunt doar un sarman visator.

Ma privesti melancolica intr-o tacere evisceranta. Au trecut secunde, minute, ore, poate zile? Rupi tacerea spunand o prostioara amuzanta si radem ca doi copii fara griji, continuand prin a divaga pe diverse teme, ca doi oameni beti. Beti de fericire. Nu ma intereseaza daca maine dispari. Nu ma intereseaza daca esti o himera. Momentul asta va ramane gravat pe retina si scrijelit in sufletul meu pentru eternitate.

Am mai trait asta. E de fiecare data mai puternica. Acum e naucitoare. Sunt ca un boxeur prins pe picior gresit, incasand o valtoare de pumni, fericit ca ma aflu in locul potrivit. Aici e locul meu. Langa tine. Cine esti?

Portret 1

Daca n-as visa aş muri iar dacă n-aş îndrăzni să visez ce rost ar mai avea să trăiesc?

Perfecţiunea e ceva relativ şi mereu am simţit că atunci când iubirea învăluie doi oameni relaţia devine perfecta. Suişurile şi coborâşurile o fac perfectă, certurile şi sărutările, serile în care adormi zâmbind, dimineţile în care te trezeşti mângâiat .... (pfuuuu sunteţi nebuni că m-aţi pus să scriu despre asta)

Atunci când închid ochii, el vreau să mă înconjoare cu fiinţa şi aura lui, apoi deschid ochii şi tot nu văd nimic în afară de el, atunci ştiu că îl iubesc.

Ştiţi ce vreau ... vreau iubirea aia necondiţionată,iubirea în forma ei pură, iubirea fără limite, vreau să cred că încă exista iubirea aia care să depăşească toate barierele, clasele sociale, vârsta, părerile altora, să fi doar tu şi el să nu simţi zilele care trec, verile, iernile, să nu vrei să te trezeşti din vis. Ce altceva mai vreau ... vreau să dansez in pielea goală, să râd cu gura până la urechi să nu găsesc nimic banal într-o plimbare prin parc, vreau să simt toate lucrurile mărunte ca şi cum ar fi cele mai importante.

Mă întreb cum e mai bine să ne trăim prezentul făcând planuri de viitor sau să-l trăim ca şi cum viitorul nu ar exista? Tot felul de noţiuni ambigue care ne limitează şi cel mai mult mă enervează, trebuie: trebuie să dormim, trebuie să muncim, trebuie să ne maturizam, trebuie să ne căsătorim, nu-l mai suport pe trebuie !!!!

Îmi doresc câteodată să pot opri lupta care se da în sufletul meu între ce am crezut că înseamnă viaţa şi ce este de fapt. Lupta de a nu-mi părăsi principiile şi sentimentele, lupta de a mă păstra aşa ... mult prea sensibilă pentru lumea care mă înconjoară. Şi simt că pierd toată bătălia asta, pierd cu fiecare zi care trece câte ceva din mine...

Nu mai înţeleg nimic ... din viaţă ...din mine ...

Să pot să mai sper la jumătatea perfecta? Mereu am crezut că undeva prin lume există pentru fiecare acea persoană specială care-ţi este unica pereche potrivită pentru tine, cel mai bun prieten al tău, confidentul tău, partenerul de viaţa, cel care să reprezinte totul.

Mă sperie gândul că n-am să-l întâlnesc niciodată deşi el există acolo undeva, mă sperie gândul că sufletul meu nu o să fie împlinit în totalitate, mă sperie gândul că mă voi complace şi că o să mă mint singură că e alegerea potrivită.

Mă declar neputincioasă în faţa acestui gând. Şi pun punct aici că mă certă R că am pierdut simţul realităţii şi cred că are dreptate.

P.S: Şi pe lângă toate acestea fizic v-am spus de 1000 de ori cum îl vreau !!! :):):)